GILDA, O ULUITOARE POVESTE DE DRAGOSTE

GILDA, O ULUITOARE POVESTE DE DRAGOSTE

Motto:

Ce bază se poate pune pe un om care se sperie când zboară mâţa?
Asemenea oameni nu ne sunt de nici un folos.
Paracelsus

(…)

Putem spune, cu mâna pe inimă, că doar acele zile ale verii, când soarele adie bleg şi răcoreşte văpaia nebună a soarelui, când florile câmpiei îşi înalţă semeţe capul şi când goliciunea stomacului nu există spre a tulbura seninătatea minţii, acele zile senine de vară sunt, prin ele însele, specifice şi prielnice bucuriei.
Era întocmai aşa o zi când, ieşind buimac de pe o alee cu castani în pârg, un cetăţean neobişnuit avea să tulbure cu răgete de demenţă pacea locuitorilor din V***.
Era, fără doar şi poate, un personaj ieşit din comun. De aceea, spre a păstra măcar aparenţa unei ordini acolo unde mintea individului părea să făurească doar dezordine, trebuie (şi este extrem de necesar, spre a simula măcar, dacă nu chiar a realiza aceasta) să îi dăm acestui individ un chip, o aparenţă, ba chiar şi un nume.
Pentru deliciul literaţilor, dar şi spre bucuria poliţiştilor, acesta va fi un nume de împrumut, şi vai celui ce va încerca să îi dezvăluie identitatea! Plăgile Egiptului se vor abate asupra puţei lui! Cele 7 ghizme ale marii morţi i-o vor roade până la rădăcină! Viermi, râme, gândaci, ciume şi boleşniţe i-o vor termina irevocabil, astfel încât nimeni, niciodată, nu va şti de numele urmaşilor săi!
Pe cel ce, într-o sublimă zi de vară, a tulburat liniştea locuitorilor din V*** îl va chema, aşadar, G***.
Dar, înainte de toate să aruncăm o scurtă privire aceluia ce, întocmai ca şi tunetul ce prevesteşte ploaia, avea să fie o suită de nesfîrşite necazuri pentru oamenii acelei zile din V***, necazuri ce vor culmina cu năruirea păcii lor lăuntrice şi conglomerarea unor evenimente ieşite din comun ce vor sfârşi prin a le strica ziua.
Individul se înfăţişa privirii ca un tânăr la vreo 25 de ani, înveşmântat într-un tricou ponosit cu Sepultura pe piept. Pantalonii scurţi, albi cu floricele divers colorate, erau destul de lungi şi se sfîrşeau deasupra unei perechi de genunchi sănătoşi şi robuşti, capabili să ducă povara trupului vânjos, împlinit. O pereche de umeri largi, două mâini suple, dar puternice, înveşmântate la capete cu degete agile, completau imaginea acestui zurbagiu, iar părul, tuns scurt şi pieptănat ordonat, îi dădea chipului prestanţa pe care i-o dă regelui coroana.
Chipul îi era regulat, un pic lunguieţ, cu un nas patrician şi doi ochi violeţi, de o neobişnuită profunzime.
Gura era ca o cireaşă – ceea ce ne duce cu gândul (scuzată fie-ne digresiunea!) la următorul catren:

O cireaşă în gură la Gilda
Ne duce cu gândul
La două cireşe
Sau la două guri.

Cititorii mai puţin inspiraţi, sau cei mai pripiţi, ar putea deduce din acest catren că cetăţeanul turbulent şi gălăgios ar fi însăşi Gilda. Alţii însă, mai cumpăniţi, se vor mulţumi să afirme că nu se poate ca un bărbat să fie Gilda. Şi, din încăpăţânare, cele două categorii de cititori ar fi în stare să se certe, zbierând unii către alţii argumente şi insulte care să le susţină punctul de vedere. Ba încă, depăşind chiar şi limitele bunului simţ, ar fi în stare să se ia la harţă şi chiar, împărţind în stânga şi în dreapta lovituri năpraznice, să ducă lumina adevărului în cealaltă tabără, cea căzută în orbire şi negare, pentru că dreptatea, se spune, are puterea de a lumina şi cele mai întunecate cugete şi de a deschide până şi ochii unui orb.
Dar nu! dreptatea, cel puţin de astă dată, se lasă împărţită, iar argumente pertinente vor aducea liniştea şi pacea în rândul cititorilor mei învrăjbiţi.
Iată: pe bună dreptate, un bărbat, fie el şi tânăr, nu poate să fie Gilda; poate, eventual, să fie fie vreun pervertit din aceia ce fac de râs rasa umană, ce-şi abandonează firea şi felul de a fi pentru o stare de împrumut pe care o preferă celei reale. Ar putea fi, deci, un epigon al Gildei, un bărbat ce a obosit să caute dragostea printre femei şi, scârbit, se întoarce şi o caută, nefiresc, printre bărbaţi; şi ar putea să facă aceasta sub un nume de împrumut, nume de mare faimă, capabil să atragă bărbaţii precum lumina atrage vermina.
Dar nu! nu-i aşa!
Şi încă, tânărul bărbat poate să fie Gilda, fără să fie totuşi cel descris mai sus, potrivnic naturii şi poruncii lui Dumnezeu. Anume, el poate să fie iubitul Gildei, viitorul ei soţ, iar ea, Gilda, în acest caz, este viitoarea lui soţie şi mamă a posibililor şi viitorilor lor copii; astfel, împreunaţi prin puterea magică a iubirii, ei poate că vor fi devenit, astfel, deja una şi aceeaşi fiinţă, încă mai devreme ca primãria şi biserica să înfăptuiască şi să consfinţească acest lucru.
Deja cititorii mei, cei ce nu suportă vreo pervertire, fie ea cât de mică, a adevărului, par a se fi împăcat cu ideea că adevărul are mai multe feţe decât vieţi are pisica; şi, cumva uşuraţi (oare de ce?) de acest adevăr, par a fi pregătiţi să urmărească în continuare sinistrele evenimente ce au tulburat localitatea V*** în acea calmă după-amiază de vară, după-amiază ce părea să nu prevestească nimic rău până când G***, ieşind buimac de pe o alee cu castani în pârg, avea să tulbure cu răgete de demenţă pacea locuitorilor din V***.
Se cuvin, însă, spuse şi câteva cuvinte despre locuitorii din V***: ei, locuitorii din V***, sunt asemenea tuturor locuitorilor localităţilor din lume şi asemenea lor, sunt oameni de bine (unii) sau oameni de rău (alţii), căci, aşa cum răsăritul desparte lumina zilei de întunericul nopţii, tot astfel purtările lor şi judecata sănătoasă a concetăţenilor i-a despărţit pe oamenii din V*** în oameni de bine şi oameni de rău. De asemenea, şi concetăţenii locuitorilor din V*** se împart în concetăţeni de bine şi concetăţeni de rău, după mărturia contemporanilor lor, contemporani care, la rândul lor, se împart în contemporani de bine şi contemporani de rău.
De asemenea, şi V*** se cuvine descrisă, căci ce este un măr în pârg în ochii unui ascultător, dacă nu îi spui că mărul este în pârg? El este un simplu măr, şi cărui ascultător nu i se strepezesc dinţii la gândul unui măr care, dacă nu ştii că e copac, că e în pârg, şi îţi închipui că e de factură pădureaţă, şi mai eşti şi mahmur (aşa cum se cuvine unui locuitor de oraş mic de provincie în fiece dimineaţă însorită de vară) îţi face ca dinţii să ţi se strepezească în gură şi ca saliva să dispară instantaneu. Locuitorii oraşelor mari ale lumii simt exact aceleaşi simptome când li se aduce aminte de provincie, şi se cade risipită convingerea lor unanimă cum că provincia ar fi un lucru rău; şi asta nu din cauză că părerea lor ar avea cumva preponderenţă asupra părerii celorlalţi muritori, ci din cauză că, tot oameni fiind ei, şi vocea lor se cuvine a fi ascultată, la fel cum şi judecata lor se cuvine judecată.
V*** este un mic orăşel de provincie. El se învecinează la vest cu localitatea Ve***, localitatea situată la mijlocul distanţei dintre un sat mai mare şi un oraş mai mic. Din acest motiv, locuitorii din Ve*** au multe probleme cu autorităţile, a căror fire intransigentă în respectarea legilor care ne fac pe toţi egali au dus la nenumărate conflicte cu cârcotaşii locuitori ai oraşelului V***, locuitori ce nu pot să înţeleagă de ce un umil ţăran din vecinătăţi este egal în faţa legii cu un elegant domn din capitală, şi mai ales nu înţelege de ce e musai ca aceştia doi să fie neapărat egali cu el şi nu sub el, ca postură şi aşa cum se cuvine după mintea lui.
Spre sud, V*** se învecinează cu comuna S***, comună întinsă, numeroasă şi bogată, cu oameni harnici a căror unică preocupare este munca; acest lucru i-a făcut de râsul vecinilor lor din Ve***, care obişnuiesc să zică, după cum singuri mărturisesc, ori de câte ori au ocazia: “cine-i harnic şi munceşte, ori e prost, ori nu gândeşte”. Această zicală a lor nu i-a făcut însă mai nevoiaşi ca oamenii din S***, nici mai bogaţi ca oamenii din E***, comună cu care se iau la bătaie ori de câte ori se întâlnesc pe domeniul public, şi asta numai şi numai din cauza unei căsătorii nefericite făcute de un băiat din Ve*** cu o tânără din E***. Dar asta e o altă întâmplare, şi nu are nici o legătură cu întâmplarea tânărului G*** din oraşul V***. Bogăţia comunei S*** se trage însă şi din altă parte, şi anume din calea ferată pe care stăpânitorii străini de acum 100 de ani ai regiunii au construit-o exact la marginea comunei: calea ferată a constituit cheagul pe care S***-tenii l-au strâns din comerţul cu produse agricole, devenit mult mai lesnicios şi mai profitabil datorită drumului de fier.
În sfârşit, spre nord V*** se învecinează cu pădurea N*** şi cu munţii M***, zonă sălbatică şi înfricoşătoare în care încă civilizaţia nu a pătruns şi de la care locuitorii din V*** par a-şi trage sevele şi energia, precum şi caracterul lor nestăpânit atunci când e vorba de ei şi de drepturile lor.
Era, deci, una dintre acele după-amieze liniştite de vară şi locuitorii micului orăşel V*** îşi făceau siesta când, ca trăznetul izbucnit din cerul senin, asemeni urletelor unui uragan stârnit pe neaşteptate, urletele tânărului G*** au înfiorat împrejurimile.
La nici trei metri de tânărul zurbagiu, vegetau liniştiţi la soare doi bătrânei, şi ei originari din V***.
Trebuie studiaţi puţintel aceşti bătrânei, pentru că bătrâneţile ne ajung pe toţi, indiferent dacă ne place sau nu; şi poate studiindu-i pe cei deja bătrâni, bătrâneţea o să ne surprindă mai bine pregătiţi sufleteşte sau poate n-o să ne surprindă deloc; asta, bătrâneţea, e ca râia – dacă se prinde de tine, nu te mai lasă până mori.
Unul dintre bătrânei era mic de stat şi îndesat; avea pe puţin 80 de ani, iar citatele din filozofi imprimate pe tricoul ponosit ce-l purta cu demnitate îl făceau să pară un compendiu ambulant de înţelepciune. Celălalt bătrânel purta pe el două halate vătuite, iar pe sub ele se iţea o cămaşă jerpelită, plină de jeg pe la guler, peticită la piept şi cu o gaură mare pe locul unde odată ar fi trebuit să se afle un nasture.
Uimiţi de apariţia răgândă, bătrâneii încremeniră, iar nemişcarea lor îl făcu şi pe tânărul urlător să încremenească: şi acesta încremeni, imitând perfect statuia unui om care urlă, în timp ce bătrâneii păreau a fi un dublu portret de Holbein, foarte asemănător cu pânza “Cromwell şi Worcester ascultând liniştea de dinaintea bătăliei”.
Liniştea! Ce lucru de toată lauda e liniştea! Când, osteniţi de atâta muncă, oamenii se întorc la casele lor, când, bucuroşi de atâta râs, cheflii tac pentru o clipă spre a trage aer în piept, când, istovită de atâta zbierat şi zbătut, mămica naşte – atunci se aşterne liniştea. Chipurile se destind, ochii încruntaţi se luminează, limba se aşează la odihnă, iar inima începe din nou să bată liniştită. Păsările speriate revin spre cuibare, iar vântul, pătruns şi el de pacea momentului, suspină, abia auzit, să nu deranjeze pe nimeni, iar pâraiele zglobii curg încetişor pe lângă pietre, să nu facă valuri.
Liniştea! De când îmi doream eu linişte! Obosit de atâtea zbierete, eu, autorul, îmi doream să las povestea aşa, neterminată. Îl vedeam pe, aşadar, pe G***, singur şi părând năpăstuit, urlând în pustiu, singur într-un oraş care – logic – ar fi trebuit să fie plin de oameni. Îmi doream să-l las să urle, iar şi iar, să zbiere până o răguşi, ori de câte ori un cititor îşi va pleca ochii pe litera scrisă şi va da curs rândurilor. Exasperat de urlete, speram ca G***, restrâns la aşa puţine rânduri, va urla şi iar va urla, iar şi iar, de la capăt, aceleaşi şi aceleaşi urlete, mereu şi mereu. Speram să fie un Sisif al mugetelor, închis între case, pe străzi, sub un soare călduros şi un vânt ce adie bleg, singurul urlător din V*** şi singurul ascultător, la o adică. Dar nu! nu pot, totuşi, să-l las pe bietul năpăstuit să zbiere ca un buhai, iar şi iar, de la capăt. El ştie de ce urlă, ştie de ce e nefericit, şi ca el mai e unul singur pe lume: eu, doar eu mai ştiu; restul omenirii nu ştie de ce zbiară G***, nu ştie ce probleme are acesta, şi, deci, nu poate sări cu un sfat, cu un oftat de complezenţă sau cu nişte sincere păreri de rău. Dacă aş sacrifica pe G*** în favoarea dezideratului meu de linişte, lumea în care trăim cu toţii ar rămâne acelaşi loc sinistru, în care tineri ca G*** au probleme care îi fac să urle, iar cititorii (nu neapărat ai mei, dar în special ai mei) nu ar mai avea nici un învăţământ de tras. În urma acestor subite consideraţii, nu pot, şi n-am să pot nicicând să-l las pe G*** de izbelişte. Sunt nevoit să continui.
Din buzunar de la G*** răsări un gras asemănător, foarte asemănător, cu G***; numai că era gras şi n-avea tricou ponosit. În rest, era leit G***. Imediat ce ieşi din buzunar, tânărul – să-l botezăm H*** – se uită împrejur. Orbit de lumină, îl buzunări pe G***, găsi o pereche de ochelari de soare şi-i aşeză cu metodă pe nas. Apoi răsuflă uşurat şi privi în jur. O privire de jur împrejur nu strică nimănui, şi nici cititorilor mei nu le-ar strica o astfel de privire prin V***, înainte ca autorul să treacă mai departe. Iată: H*** a ieşit din buzunarul lui G***, iar cei doi bătrânei privesc blegi şi încremeniţi spre acelaşi G*** (privirea de jur-împrejur poate să continuie; recomand cititorilor mei să pună mâna şi să recitească textul de până aici, astfel sunt mari şanse ca ei să nu mai înţeleagă nimic. Şi această recomandare le-o fac nu din orgoliu scriitoricesc, ci din grijă faţă de ei, ca fiind singurul bun pe care îl am pe această lume; şi fiind ei singura mea posesie, caut s-o păstrez şi s-o înmulţesc pentru ei mi-s la fel de dragi precum şi eu le sunt de drag lor, ba încă poate eu ţin la ei chiar mai mult, poate că eu îi iubesc infinit de tare şi caut să-i răsfăţ şi să le odihnesc cugetele obosite după atâtea şi atâtea zile greu trăite numai şi numai prin lucruri scrise capabile să-i apropie de infinit, de Mama Natură şi de bunul Dumnezeu. Eu, deci, iertată fie-mi osteneala, mă strădui din greu să spulber ideile false ale cititorilor şi să-i oblig să se mai apropie cu un pas de adevărata esenţă, de adevăr. Care o fi aia, şi care o fi ăla, numai cititorii şi fiecare dintre ei în parte trebuie să stabilească).
După o lungă privire, H*** dădu cu ochii de cei doi bătrânei. Probabil, abia ieşit din buzunarul lui G*** fiind, ochişorii lui nu se obişnuiseră încă cu lumina şi de aceea nu i-a recunoscut; sau poate din cauză că a privit mai întâi spre lumină şi abia apoi spre cei doi bătrânei – poate de aceea nu i-a recunoscut. Cert e că nu i-a recunoscut şi li s-a adresat cu un glas dogit de tutun, gros ca trunchiul de Sequoia.
– Ce faci, bă? a zis H*** către bătrânei.
Uimiţi peste măsură de aşa o neobrăzare (la care, în fond, nu se aşteptau – căci în oraşele mici, să nu cunoşti şi să nu respecţi pe aproapele tău mai în vârstă e o ruşine), bătrâneii au încremenit şi mai tare. Iar G***, scos din amorţeală, a slobozit spre cer o suită de răgete demente, care au spart în bucăţi tăcerea înstăpânită peste oraş şi au înfiorat împrejurimile.

Dan Chiriac (Kyre) on Linkedin
Dan Chiriac (Kyre)
Born in 1977 in România.
Co-founder of "Şcoala de la Victoria" literary movement & magazine (1999-2000, Braşov, România).
Author of short-stories & micro-novel books, written in an humorous & absurd manner.
Promoter of the idea that Romanian language (limba română) can give world-class literature.

http://carturesti.ro/carte/bolundu-207215

http://carturesti.ro/carte/gilda-258236
http://www.libris.ro/gilda-kyre-ARN978-973-8984-62-2--p862708.html

http://www.libris.ro/agonie-de-primavara-kyre-ARN978-973-8984-66-0--p970058.html
0 Comments

Leave a reply

CONTACT US

We're not around right now. But you can send us an email and we'll get back to you, asap.

Privacy Policy   |  ©2018 Promocave   |  All Rights Reserved

Shares
or

Log in with your credentials

or    

Forgot your details?

or

Create Account