KELSON, HA-HA!

Odată, demult, la Abdalah Naporteh Kele U’Mtala (un musulmnegru, doctor ftiziolog de la el din ţară) au venit doi Nabodâlcă, văicărindu-se cât îi ţinea gura. Cu greu Abdalah Naporteh Kele U’Mtala a înţeles despre ce era vorba, dar într-un final a înţeles: pe cei doi Nabodălcă pur şi simplu îi dureau ştrumele, pe unul dintre ei ştruma dreaptă, iar pe celălalt ştruma cea mică, de la bulbucarea ţuguiului din vârful capătului său.
– Astea, ştrumele, sunt periculoase, a ţinut să sublinieze doctorul ftiziolog Abdalah Naporteh Kele U’Mtala. Când nici nu te aştepţi, ele pot să degenereze în lucruri greu de suportat. De exemplu, tot aşa, de la o ştrumă, unui prieten de al meu a început să-i miroasă gura, şi după aia au început să-i pută şi picioarele, de l-au dat afară din slujbă. Un altul, tot aşa, de la o ştrumă… da’ nu, la ăsta, ştruma a evolutat dintr-un bulbucel mic şi foarte roz, care a devenit cronic, omul nu a urmat medicaţia şi bulcucelul s-a făcut ştrumă şi i-a ieşit un dinte cariat gata în nara stângă. Asta a pus capac la toate, pentru că omul era proaspăt divorţat şi avea şi amantele gravide, aşa că…
– Bine, bine, a zis unul din cei doi Nabodâlcă.
Pentru uzul cititorilor, trebuie să-i deosebim pe cei doi Nabodâlcă, astfel că pe unul îl va chema de acum Nabodâlcă (se citeşte cum se scrie, doar că cu accent normal, pe â), iar pe celălalt Nabodâlcea (se citeşte cum se scrie, doar că cu accent pe â). Pe Nabodâlcă îl durea ştruma dreaptă, iar pe Nabodâlcea îl durea ştruma cea mică, de de la bulbucarea ţuguiului din vârful capului.
– Lasă că alţii o duc şi mai rău, zise fără nici o legătură doctorul Abdalah Naporteh Kele U’Mtala. Unui prieten de al meu nici că-i păsa de ce se spune despre el, nu… O ţinea una şi bună: că nu-i unu’ mai bun pe lume, că mama lui a ştiut ea ce face când l-a făcut, că pe ce pune el mâna aur se face. Un tâmpit, ce mai. Şi ăsta, tot de la ştrumă a luat-o razna. Nici în ziua de azi nu pot să înţeleg; de asta zic: cu ştrumele nu e de glumit! Un alt prieten de al meu, ăsta era doctor, a făcut două ştrume, una în ureche, de nici nu se vedea, cealaltă în podu’ palmei, la mâna cu care-şi bătea copiii. Eu i-am tot zis: mă, ai grijă, cu bolile din ziua de azi nu e de glumit, nu vezi că se iau? Acu’, că tot a luat-o, i-am zis să aibă grijă să nu molipsească şi copiii. La fel i-a zis şi nevastă-sa, şi-a luat o bătaie de nu s-a văzut… Cu mâna bolnavă a bătut-o, şi a luat şi ea ştrumă…
– Doctore, a îndrăznit un Nabodălcă, a mea doare!
– Toate dor, a zis Abdalah Naporteh Kele U’Mtala.
– Şi a mea doare… a zis celălalt Nabodâlcă.
– Hmm, ciudat, a zis Abdalah Naporteh Kele U’Mtala (doctorul), cum se poate una să doară şi una să nu?
– Amândouă dor, au zis cei doi Nabodâlcă.
– Aşa şi trebuie, a zis convins doctorul; pe urmă a continuat, fără nici o legătură cu ce zisese mai înainte:
– Lipsa de respect e ca spaima în faţa morţii; mai deunezi am citit la ziar că directorul secţiei locale de pompieri a încercat să-şi cauterizeze ştruma din unghiul pelvian cu o bucată de azbest încins; (mai apoi, visător:) moartea i-a a fost instantanee…
– Dom’ doctor… a încercat Nabodâlcea-
– O ştrumă trebuie iubită, a zis doctorul, fără să-i îngăduie să vorbească; o ştrumă trebuie îngrijită, ea are nevoie de afecţiune, de delicateţe, de… maternitate, să zic. De asta şi au femeile mai des ştrumă ca bărbaţii – ştrumei îi place femeia, pentru că femeia o alintă şi îi dă atenţie. Ştrumei îi plac vinurile bune, pe care le ia direct din sângele beţivanului de elită. Dar, atenţie! ştruma digeră cu egală plăcere şi alcoolul prost şi ieftin….
– Dom’ doctor… a încercat Nabodâlcea-
– Ştruma nu-i de azi – de ieri, băieţi, a zis Abdalah Naporteh Kele U’Mtala pe un ton ce nu admitea replică. Ştruma e veche şi deşteaptă, nu se încurcă ea cu alde voi. Cel mai des vă procopsiţi cu ea la bordel.
Nabodâlcă s-au privit încurcaţi. Abdalah Naporteh Kele U’Mtala i-a mustrat sever:
– Aşa-i că de acolo aţi luat boala? Haimanalelor!
Nabodâlcă au confirmat trişti că da. Nabodâlcă au mai zis că a fost plăcut, chiar foarte plăcut, şi că ştruma au luat-o de la o blondă, aceeaşi blondă, pe care au posedat-o pe rând şi simultan, de mai multe ori. Blonda era tarifată la minut, şi au dat şi o groază de bani pe ştrumă, că de la blondă au luat ştrumă.
– Daniil Hazcoluitoluluiclentele a fost primul bolnav oficial de ştrumă din lume, a zis Abdalah Naporteh Kele U’Mtala, părând uimit. Daniil Hazcoluitoluluiclentele… numele ăsta îmi aduce aminte de ceva…
– Simptomele sunt clare, a continuat el. Întâi, umflătura; pe urmă greţurile. Prin asta se aseamănă cu boala de radiaţie… Pe urmă, tumorile pielii. Un amic de-al meu, când a ajuns tot o tumoare a pielii, a dat benga şi a ieşit urlând din casă. Îl chema Friedrich Jodl. Mare om…
– Avem şi noi un prieten, a zis Nabodâlcă. Kelson îi zice.
– Kelson, a zis visător Abdalah Naporteh Kele U’Mtala. Kelson!
De la Nabodâlcea s-a auzit un pârţîit greţos. Ştruma, care mai înainte fusese mică şi frumoasă (era ca un cucui pe un vârf de măr) pleznise înfiorător şi stropise totul în jur. Nabodâlcea s-a pomenit dintr-o dată plin de puroi şi sânge, şi cam lipsit de vlagă.
– Eh, eh… a zis visător Abdalah Naporteh Kele U’Mtala. Kelson, Kelson…
Nabodâlcea a căzut pe jos, a dat din mâini şi din picioare şi a bulbucat ochii la tavan. Nabodâlcă a început să zbiere.
O asistentă a dat buzna în cabinet.
– Domnii au plătit mita? s-a interesat Abdalah Naporteh Kele U’Mtala.
– Nu, a zis asistenta.
– Taxele legale?
– Alea le-au plătit în monede mici, a zis asistenta şi le-a făcut cu ochiul celor doi Nabodâlcă. Asistenta era o brună focoasă, dar Nabodâlcea, care era întins pe jos cu ştruma spartă şi începea să aiureze, a clipit din ochi şi i s-a năzărit că e blonda de la bordel. A dat să zică asta, dar a horcăit un cuvânt de neînţeles şi a murit fără să-l vadă nimeni. Până la urmă ştruma i-a venit de hac.
– Sunt medicamente care să vindece ştruma? a întrebat Nabodâlcă.
– Kelson, ha-ha! a zis fără nici o legătură Abdalah Naporteh Kele U’Mtala.
– Sunt? a întrebat Nabodâlcă.
– Sunt, sunt – a zis Abdalah Naporteh Kele U’Mtala. Ştruma nu se vindecă în veci, dar dacă iei Belzebutină, ea nu mai evoluează. Dacă o ai la cap, poţi s-o ascunzi sub meşă. Domnişoara are, şi ia Belzebutină. Foarte scumpă Belzebutina asta!
Nabodâlcă a privit-o cu interes pe domnişoara, şi, pentru că lui îi plăceau blondele, şi-a imaginat-o blondă. Ce a văzut l-a făcut să tremure şi să se ţină de masă.
– Mă duc la bordel, a zis asistenta.
– Să ai grijă data viitoare, a zis Abdalah Naporteh Kele U’Mtala, să nu mai îmi trimiţi din ăştia fără bani. O fi mita ilegală, dar e esenţială.
– Plec, a zis asistenta.
– Kelson, ha-ha! a zis Abdalah Naporteh Kele U’Mtala.
Şi Nabodălcă, tremurând lipit de masă, a derulat în minte, cu viteza fulgerului, o întreagă dizertaţie filosofică despre medicii din ziua de azi, despre scumpetea Belzebutinei, despre cum îşi face rost Abdalah Naporteh Kele U’Mtala de pacienţi, despre blonde vopsite sau cu meşă şi despre ştrumă, acest teribil flagel nevindecabil al zilelor noastre, pe care îl iei de la bordel şi îl porţi cu tine până la sfârşitul zilelor tale. De nervi, ştruma a început să-i palpite, şi Nabodâlcă l-a privit trist pe pe Nabodâlcea, mort pe jos din cauza ştrumei.
– Kelson, ha-ha! a zis spart Abdalah Naporteh Kele U’Mtala.